Vlad Simionescu a intrat pentru prima dată în sala de antrenament la vârsta de 6 ani. Își amintește că era unul dintre cei mai energici copii din cartier și tocmai așa a și fost remarcat de unul dintre antrenorii care i-a propus să vină la sala dee judo, să vadă numai dacă îi place acest sport. Avea doar 6 ani pe atunci și a simțit că e lumea care-i place. Acolo, în teren, era doar el și asta îl motiva. Știa că performanța depinde în totalitate de munca sa.

N-a fost nici pe departe un gest egoist, ci a văzut cum e să pierzi și în echipă atunci când a cochetat cu rugby-ul și handbalul, sporturi pe care le practicaseră și părinții săi.

Ce l-a învățat sportul? Să fie disciplinat, onest și să nu se dea bătut niciodată, principii pe care le-a aplicat și în viața de zi cu zi.

Azi, după o viață dedicată judo-ului, Vlad Simionescu continuă să fie cel mai bine clasat judoka român (locul 13 mondial) și are în palmares peste 100 de medalii. Remarcabil am putea spune, dacă ne gândim la faptul că francezul Teddy Riner, cel mai bine clasat judoka în ultimii ani, are în spate o investiție de câteva milioane de euro, dar Vlad nu se lasă și are un obiectiv clar pentru finalul carierei: medalie la Jocurile Olimpice din 2024.

Știe că nimic nu e imposibil în sport, mai ales că își cunoaște foarte bine determinarea și a dovedit-o cu prisosință în 2015, când, după două medalii de bronz la Campionatul Mondial și o calificare la Olimpiadă, s-a accidentat. A trecut printr-o operație despre care mulți credeau că-i va încheia cariera, dar nu! Vlad Simionescu s-a ambiționat să-și dovedească lui însuși că poate reveni la cel mai înalt nivel – trei medalii obținute în decurs de o lună, la trei competiții internaționale.